Tatăl și fiul

Băiatul înseamnă pentru tată un pas important spre perpetuarea numelui său. Însă dincolo de mândria că genele ce-i vor supraviețui vor avea aceeași semnătură, nașterea fiului este pentru tată reîntâlnirea cu copilul care a fost. Copilul acela pe care l-a mânat să crească și să se afirme, să nu se bâzâie și să fie bărbat, copilul pe care aproape-l uitase, iată, îl înduioșează nespus.

Tatăl și fiul, ca și mama și fata, se oglindesc unul în celălalt. Tatăl e mândru de calitățile fiului care îi amintesc de propria strălucire. Îl dor însă defectele pe care nu și le asumă, nereușitele care repetă propria poveste. Fiul îl privește pe tată ca pe un mascul feroce. Îl admiră și îl invidiază pentru că o are pe mama. Învață de la el comportamentul masculin. Tatăl pare perfecțiunea întruchipată și toate calitățile lui devin scopuri pentru fiu. Mult mai târziu, descoperind defectele tatălui, băiatul este foarte dezamăgit și va fugi de ele ca de blesteme.

Rivalitatea dintre tată și fiu în fața mamei este, mai mult decât a surprins Freud, bidirecțională. Și tatăl este gelos pe atenția și favorurile pe care mama i le acordă fiului. Mai târziu, tinerețea, succesele profesionale și bărbăția fiului îl vor face pe tată să se simtă invidios, depășit, chiar îmbătrânit, împingându-l uneori spre acte demostrative neadecvate. Iar defectele pe care tatăl le ținea sub perdea, fiul le proclamă cu premeditare atât de provocator încât tatăl o ia ca pe o ofensă personală.

Orgoliile dintre tată și fiu miros a luptă pentru afirmarea propriei masculinități. De aceea conflictele tată – fiu par mult mai dure decât cele mamă – fiică, deși ambele încep în adolescență, atunci când propria identitate cere sacrificiul desprinderii de model, uneori până la negarea lui.

Cum ar fi ca fiecare dintre protagoniști să-și asume ceea ce vede în ochii-oglinzi? Așa cum băiatul se inspiră din forța tatălui, tatăl să se reîncreadă în tăria propriei esențe, privindu-și fiul. Conștientizarea copilului interior să fie șansa redescoperirii resurselor proprii.

Cum ar fi ca nereușitele fiului să fie privite cu îngăduință, zâmbet și încredere susținută de un simplu „Sunt aici pentru tine.”? Sau, prin conștientizarea unui punct slab comun, să încerce să-l depășească împreună.

Cum ar fi ca defectele tatălui să primească în loc de dispreț sau groază, înțelegerea că și tata e un om, nu zeul ce părea. Unele părți din fiu, greu de recunoscut, ar face ce face tata, deși primesc propria dezaprobare. Cum ar fi ca în loc să fie negate și reprimate, să primească atenție și să fie cunoscute? Cum ar fi să fie văzute nevoile din spatele lor? Poate doar așa, prin autocunoaștere, comportamente indezirabile ar putea fi evitate, pentru că ele apar doar ca explozii a ceea ce a fost neînțeles, ascuns, neexprimat.

Comunicarea și exprimarea sentimentelor sunt, conform tradiției culturale, atribute ale feminității. Așa că cei doi bărbați par să aibă mici șanse să își negocieze relația. Numai că fiecare rămâne știrb fără celălalt.

Și cât echilibru, câtă masculinitate, câtă încredere în sine, câtă lumină emană un bărbat care poate spune „Te iubesc, tată!”, „Te iubesc, fiul meu!”…

Lasă un răspuns