Copil cu har

Fiului meu cel Mare

Atunci când mă gândesc la tine
Iubire-nlăcrimată mă cuprinde,
Din miez până în țărmuri vine
Cu griji și cu speranțe să inunde.

De-ai ști cam cât de mândră m-ai făcut,
Să te cunosc, tu, spirit ne-mblânzit,
Un prinț năvalnic și de ne-ntrecut,
Ca din povești în a mea viață ai venit.

Te-am admirat și nu te-am înțeles,
Erai atât de diferit de mine,
Atât de prețios și de ales,
Că n-am știut să mă comport cu tine.

Dar am luptat nespus să mă pricep,
Am studiat și m-am bătut cu mine,
M-am tot schimbat ca să te înțeleg
Și ca să pot comunica, cu tine.

Deși părea că mă apropii,
Tu mai departe ai fugit mereu,
Ba prea serios, ba pus pe șotii,
Tu râzi de viața muritorilor precum un zeu.

Și deși știu că nu ți-am făcut față:
Nu te-am convins că-i strașnic pe Pământ,
Mă-ntreb în fiecare dimineață
De ce-ai venit, de ce eu mamă-ți sunt?

Sub pleoape grele când mă las să FIU,
Nu mă mai tem c-ai putea să te pierzi,
Că o să-ți placă viața toată ȘTIU,
Cu harul tău minuni c-o să creezi.

Un gând despre „Copil cu har

Lasă un răspuns