Pe pământ

În sfârșit m-am întins pe pământ. Prin covorul de frunze veștede încă n-a răzbit verdele, totuși țărâna și-a deschis porii, miroase a reavăn, aspru și crud. Am un sentiment de contopire cu Mama-Pământ care mă primește cu brațe deschise. Mă lungesc cu mâinile în sus, ca să cuprind cât mai mult sărutul în care m-afund, mă rostogolesc lateral, simt cu fața, cu spatele, cu toate muchiile corpului răsfățul de copil întors acasă.

Soarele mă gâdilă blajin a dimineață de primăvară, cu mângâiere caldă jucăușă. Ascult respirația pământului și raza șoptită de pe marginea urechii, când… un maidanez supărat vine să-și revendice teritoriul. Noroc cu garda mea de corp, iubitul meu, care știe limbajul altor viețuitoare. Negociază blând, cu poveste despre o îndrăgostită care gustă momentul și lătratul devine înțelegător. Discută ca-ntre băieți despre fete cu ciudățenii amuzante. Împăcat câinele se retrage convins că suntem de-ai lui.

Continui să mă iubesc cu Mama-Pământ, pulsând în ritmul ei. Ca prin vis aud vorbele iubitului despre cât sunt de frumoasă. De mai departe răzbesc voci înflăcărate într-un meci de fotbal de școlari. Printre ei se află băiatul nostru cel mic, entuziast și ne-nfricat, cotropind terenul spre râvnita minge, cu obrajii roșii. Îl văd cu ochii minții și sunt mândră de el.

Sunt complet relaxată. I-atât de bine. Nu vreau nimic. Sunt. Doar un deget al iubitului se plimbă pe trupul meu ca să nu mă lase furată de tot de Mama-Pământ.

Lasă un răspuns