Călătorind către tine

De cele mai multe ori alergăm către ceilalți. Către mama, către tata, către amicul din parc, către doamna învățătoare, către o fată frumoasă, către un iubit (vestit), către un soț (ideal), către un  copil (lumina vieții noastre), către prieteni și iar către părinți.

Suntem campioni și la alergarea spre ceva. Lauda mamei, atenția tatălui, bulina roșie de la grădiniță, nota 10, un loc în clasa cea mai bună, un loc în liceul renumit, o diplomă, un titlu, un salariu bun, o garderobă, o mașină, o casă, o relație, o familie, o destinație exotică, o carieră, un renume, o recunoaștere. Nu mi-a reușit prea bine ordonarea, nu-i așa? Vă vine să faceți corecții ca să aliniați aceste trepte în funcție de ierarhia valorilor voastre de viață. Dacă da, ați picat chiar testul vieții. Transpirați spre luminița de la capătul tunelului, o himeră care vă orbește. Ați uitat să trăiți, ați ratat realitatea clipei prezente. Dacă ați fi atenți la aici și acum în loc de acolo și cândva, tunelul întunecat ar fi lumină și culoare, tril de păsărele, foșnet de iarbă, coajă de lună, râs de copil, caldă îmbrățișare…

Uneori alergăm prin tunel spre trecut, spre o luminiță pierdută: o ființă dragă ce s-a stins din viață, un iubit plecat, un fiu risipitor, un salariu pe care nu-l mai avem, o funcție din care am regresat, o recunoaștere/ un statut/ un rol pe care l-am avut cândva, amintiri, tinerețe, stări de bine trecute.

Și aici? Trăiește cineva în prezent? „Cum să nu!” Îmi răspunde cineva, „Chiar acum mă duc la muncă. Înjur în trafic în prezent.” Dă-mi voie să mă îndoiesc. Ți-e capul la ce-o să zică șeful sau clientul care te așteaptă. Ți-e capul la banii care nu-ți ajung, la vorbele vecinei care mușcă, la telefonul maică-tii de azi dimineață, la cum ai vrea să fie dar nu este partenerul, la copilul răcit pe care l-ai lăsat cu bona, la hoțul care ți-a furat portofelul, la adolescentul tău de neîmblânzit, la mătușa care te-a rănit la 10 ani, la bicicleta pe care n-ai avut-o, la prima fată care te-a refuzat, la vacanța pe care ți-o dorești, la casa visurilor tale, la lista cu TREBUIE pentru azi, pentru săptămâna asta, pentru acest an…

Dac-am putea citi mintea tuturor și am privi de sus, am înțelege că suntem roboței care funcționeză după programe pe care scrie Trecut sau Viitor și care au iluzia controlului asupra propriei vieți. De fapt, printre toate acestea, nu e loc de Prezent.

Poți să-mi spui cum era aseară cerul? Cum era îmbrăcat vecinul care te-a salutat de dimineață? În ce stadiu de trezire la viață este cel mai apropiat copac de fereastra ta? Ce insecte ai văzut ieri? Când ai strâns real ultima mână? Pe cine ai îmbrățișat azi? Oamenii pe lângă care ai trecut erau mai degrabă triști sau veseli? Ai atins pe cineva din casă înainte să pleci? Ai privit azi în ochii cuiva? Ai auzit păsărelele? Ți-a atras atenția ceva din natură?

Dar tu? Te-ai văzut azi în oglindă? Nu atunci când te-ai bărbierit sau te-ai pieptănat. Te întreb dacă ai avut curajul să-ți privești până-n suflet. Să spui: asta simt, asta gândesc, asta respir și sunt în această dimineață. Să te accepți și să fii bun cu tine. Să-ți porți de grijă și să te respecți. Să te observi și să te placi așa cum ești. Conștient.

Un mare maestru spunea că drumul către tine are doar un singur pas. Fă-l.

Lasă un răspuns