Capitolul 3: Fuga de monștri

Ne e frică de sentimentele noastre negative. Ne punem măști ca să mimăm fericirea sau cel puțin o stare neutră. Uneori nici față de noi nu recunoaștem aceste sentimente, de parcă ar fi o dovadă de slăbiciune. Am învățat asta în copilărie, când am văzut că părinții noștri nu erau de acord cu acest tip de emoții la noi. E greu pentru un părinte să accepte furia unui puști, i se rupe sufletul când simte tristețea fetiței sale. Iar dacă e geloasă pe sora ei este inacceptabil. Când băiatul tremură de frică… nici nu mai vorbim. Oamenii vor ca puii lor să fie fericiți (măcar ei!), consideră asta responsabilitatea lor și se simt vinovați când văd altceva.

Când fugi de tristețe, frică, furie, fugi de tot ceea ce poți simți. Te depărtezi de șansa de a fi vesel, surprins, curios, spontan. Adică nu-ți mai dai voie să crești, să te dezvolți. În afară de faptul că spectatorul citește falsitatea măștii pe care ți-o pui, incongruența provoacă o ruptură în interiorul tău. E ca o fisură în suflet prin care pierzi energie vitală.

Unii fug chiar de bucurii. Experiența lor i-a învățat că în spatele unei emoții pozitive stă la pândă o mare dezamăgire. Se ascund instinctiv de viață după niște roluri profesionale, ritualuri religioase sau rutine zilnice fără sare și piper. Și-ncearcă să nu se gândească prea mult la singurătatea din suflet, la lipsa de sens. Încearcă.

Exprimarea emoției reale înseamnă păstrarea contactului cu tine însuți. Parafrazându-l pe Freud, vreau să dau un sens nou, personal, unei fraze celebre: Emoția este calea regală spre inconștient (el vorbea despre vis, în loc de emoție). Adică, după mine, emoția deschide drumul spre cel mai profund acasă al tău. Emoție înseamnă vitalitate. Lăsați copiii să trăiască!

O să-ți spun un secret: emoțiile, atunci când apar, fără să hotărâm noi, de nu-știu-unde, dacă le dăm voie să existe, sunt foarte scurte. Și nu lasă urme. Mie îmi place, mai nou, să mi le observ. Poate fi foarte fun să te auzi cum strigi, să vezi că stropești cu salivă de furie, să simți cutremurul trupului tot. Se termină mai iute. Și e „demențial” să sari în sus de bucurie la 42 de ani. Și nu-mi este rușine. Pot să controlez sau să dezaprob comportamentul (atunci când face rău altora), dar nu emoția și nu persoana. Nu sunt de acord cu ce faci, dar accept ce simți și respect cine ești. Mă străduiesc să văd dincolo de acțiunile tale, înțelegând ce simți în spatele a ceea ce faci, pentru că îmi pasă de tine. Și de mine.

Îmi răsună în minte un refren din copilărie… Hai să zicem una, să se facă două. Mă joc puțin cu cuvintele… Hai să zicem unul, să se facă doi. Întâi trebuie să fii unul. Să știi cine ești, să ai curajul să te confrunți cu tine. Pentru că altfel celălalt va fi doar un petic pentru rupturile din sufletul tău și, ca orice cârpeală, n-o să țină.

Acum te invit să te scufunzi în apele tale folosind una din metodele de relaxare din capitolul 2.  Mai vizitează o stradă, două din acea străinătate (să zicem cotul drept, genunchiul stâng sau sprâncenele, urechile). Încearcă să asculți muzica trupului tău și după ce te bucuri de ea, întreabă-te: Accept că nu sunt perfect? Vreau să îmi asum sentimentele mele negative? Îmi propun să cunosc această parte a mea? Află doar dacă ești pregătit pentru asta sau dacă ți-ai dori să fii. Confruntarea propriu-zisă va avea loc mai târziu.

Un gând despre „Capitolul 3: Fuga de monștri

  1. Am citit undeva asta, undeva intr-un caiet cu foi…
    „Unsprezece. Unulspreunul.

    Ei bine, stim ca:
    1+1=2 = forta, putere, cuplu, dragoste, impreuna
    Un 1 alaturi de alt 1 = 11
    Cel mai potrivit nume pentru 11 nu este unsprezece, ci unulspreunul. Unul spre altul. Da, asa-i corect. De ce?
    Intai a fost un 1. 1 s-a dezvoltat si a simtit nevoia de inca un 1. Asa s-a format 11. ”

    Dar mai intai a fost unul.
    Curaj si dragoste.

Lasă un răspuns