Criză

Durere. Ca o vibrație de joasă frecvență. Frică, panică, nesiguranță, singurătate. Îmi tremură vocea, respirația, pieptul, tâmplele, mâinile, sufletul, privirea.

Ce să fac? Ce-aș mai putea să fac? Nu mai cred în strategii potrivite. Nu vreau să mă mai lupt cu gândurile. Vreau să rămân în ce simt. Să-mi dau voie să fiu sfâșiată. Doare în piept, orizontal, ca o felie din torace, etajul lui mijlociu. Respir vâscos și fierbinte. Prima culoare a durerii a fost de vișină putredă. Apoi a curs gri în pântece, mâini și picioare. Simt presiune în urechi, ca niște doape, de parcă durerea ar prinde contur exterior, prelungindu-se în toată pielea. Și iată sunt plină de durere, am coajă de durere. Simt mușchi încordați la picioare și îi forțez să se destindă. Pentru o clipă zâmbesc, cu greu, descrețind riduri, ca și cum aș vrea să schimb masca.

Ascult curgerea țâsâită din calorifer. Ascult ceața de afară. Ascult plopul nemișcat din depărtare. Toate tac ca să m-aud pe mine. Eu cu mine. Ce-ar fi? Câți pași mai sunt până acolo? Cât mai e până la a mă confrunta cu mine însămi? Cu eul meu real, neîndulcit, nereflectorizat, necârpit, nevalorizat de tine, perechea mea? Cine sunt eu fără tine?

Mi-e mai bine, dar nu bine. Am ajuns la un fel de așteptare indiferentă, după ce am trecut durerea înot. Pot să respir adânc.

Realizez dintr-o dată că viața poate fi necugetată, nedreaptă, haotică, provocatoare, pătimașă, tragică și că n-am control asupra ei. Salvator, ca un prinț călare, apare gândul că durerea și toate prelungirile ei în perspective sumbre, atât de ușor și atât de greu de imaginat, fac parte din viață, nu din moarte. Durerea e vie, asta îi dă frumusețe și autenticitate. Acest gând e ca o îmbărbătare, ca o bătaie pe umăr. Voi continua ziua cu viața la braț, eu cu mine.  Voi lăsa durerea să curgă, topindu-se încet… I-am supraviețuit.

Lasă un răspuns