Și eu unde sunt?

Trebuie: Îmi car părinții în spate, câte unul pe fiecare umăr și ei îmi spun în fiecare zi ce TREBUIE să fac. Uneori mă topesc și curg de oboseală, devin un omuleț din ce în ce mai mic și tot nu mă las. Am o obsesie pentru lucrurile terminate. Le las să mă termine…

În schimb, tu, iubitule, te respecți. Te-am invidiat întotdeauna pentru cât de important ești tu în fața lui TREBUIE. „Nu pot, sunt obosit” îl poate anihila pe acesta din urmă. Doar că eu nu-i rezist nici de data asta și îl preiau…  pentru ca treaba să fie terminată. Mă rogi să renunț, dar nu pot.

Poveste: Mă simt frustrată și supărată pe tine. Stăm în același pat și la o mie de ani distanță. Adormi înaintea mea și asta mă scoate și mai mult din sărite. Durerea îmi este culcuș.

După ce mă plimb cu singurătatea prin vise agonizante, mă trezesc în miez de noapte cu stare de rău și greață. E o luptă înverșunată în mine. Corpul meu… te vrea. Mintea mea… te respinge. Și eu unde sunt? Nu știu. Părți energetice îmi pleacă din trup către tine. Un firicel de fum mă leagă de fantoma care te îmbrățișează, te atinge, se iubește cu tine. Simt cât de bine e acolo, cât de rău e aici. Mintea îmi ține trupul prizonier și nu mă mișc.

Dar tu, iată, ești prezent. Te-a trezit probabil aerul trist și chinuit respirat de mine. Vrei să mă ajuți și eu nu pot vorbi. Mi-a rămas „te iubesc” blocat în gât, când n-am vrut să-i dau drumul. Îmi aduci un pahar cu apă. Beau uimită de cât de bună e fiecare gură. Îmi spui câteva vorbe, nu mai știu care, îmi păcălești mintea să te lase să m-atingi. Simt plăcerea fantomei. Simt plăcerea reală, concretă, crudă. Atingerea îmi cotropește pielea toată. Sunt atingere. Sunt tu. Și eu unde sunt?

Seninătate: Tăcere. Ascult vibrația luminițelor din noi care umplu încăperea. E lună plină. Ca un omagiu, îmi povestești ce atitudine am avut. N-a fost premeditată și nici măcar conștientă. M-am abandonat. Gândul s-a risipit. A rămas doar senzația. Îmi trece prin gât „mulțumesc” desuet, pe care nu-l opresc. Mă ții în brațe. Te simt în suflet. Și eu unde sunt?

Un gând despre „Și eu unde sunt?

  1. Imi place foarte mult. Simt cât este de autentic ?i de real, neprelucrat, a?a cum a venit. Tresar ?i vibrez la anumite propozi?ii, cuvinte… Le simt rezonan?a în mine ?i r?sun? atât de clar c? primul lucru pe care -l simt este uimire. O mare uimire. Apoi vine rândul … în?elegerii. Pur ?i simplu în?eleg. Are sens pentru mine. Rar simt asta ?i î?i mul?umesc. Apreciez ca pe un dar de pre? aceast? „în?elegere”.

Lasă un răspuns