Ieri

Deschid ochii. E 6.45, luni, ultima zi a lui Octombrie.

Lumină rece. Mi-e greu să părăsesc patul. Pregătesc masa de dimineată și pachetele de școală. După ce băieții pleacă (am inclus și căpitanul!), fug în dormitor să mă încălzesc. Mă răsfăț scurt cu „știrile” de pe facebook. Citesc aproape o oră din Carl Rogers, înainte să proclam azi, prima zi de învățat, după patru luni de pauză (le-am numărat, păreau mult mai multe…).

Împart materia, planific, ascut creione, încep. Merge, îmi place. În camera vecină Teo are oră de chitară. Termin mai repede decât credeam și mai repet o dată.

Între timp Teo a venit langă mine. Are părul întins cu placa, un fel de a-l sărbători înainte să-l tundă (puțin!). Îmi povestește că fetele deja se pensează și că sprâncenele ei sunt groase. Îi spun că e foarte frumoasă, că la 12 ani e încă un copil și că are timp să fie femeie toată viața. Nu pare convinsă.

Gătesc o mâncărică de linte. O combin cu idei proaspete de alge, morcovi, ardei, roșii, usturoi și iese delicioasă. Chicotesc mulțumită la sfârșit: o să-i surprind cu gusturi neașteptate.

Alex se întoarce de la școală (clasa a doua) în pantaloni scurți (a avut educație fizică) și constat că protestele mele nu-l fac mai puțin mulțumit de ispravă. În jurul unui ochi este „fardat” roșu: cascadorii înainte de ora de sport. Dar „nu e nimeni vinovat și nici nu doare”. „Ce ai făcut la școală?” „Am avut o singură greșeală. Alții…”

Relaxare sub duș, mă împrăștii și apoi mă adun. Plec întârziată la cabinet. Unii pacienți s-au reprogramat. Am mai mulți copii decât de obicei. Să însemne că azi m-a vizitat criza? Totuși omuleții aștia mici îmi sunt tare dragi și îmi place să văd viața prin ochii lor. Doi dintre ei m-au mișcat azi…

David are 8 ani și e mândru de el și colegii lui că țin un secret de moarte. O fetiță din clasa lor a rămas fără mamă. Deși știu, ei o protejează ca adevărul crunt să îl afle treptat, de la psihologul școlii. Preotul i-a sfătuit cum să fie buni și înțelegători cu ea. Îmi place să citesc lecția de umanitate de pe chipul copilului. Compasiune, frică de durere și fascinație în fața posibilității de a ajuta. „Iată ce putem face pentru ea împreună!”. În loc de milă, iubire. În loc de resemnare, speranță. În loc de perplexitate și nemișcare, motivație și acțiune.

Dan are 5 ani și e foarte răsfățat. Negociem mult între două acționări de turbină. La sfârșit pare victorios, am terminat toate cariile, ne despărțim. Devine foarte politicos și atent cu mine. Îmi mulțumește spontan, cu toată inima lui de puști.

Îl iau pe Vlad de la meditația de română (clasa a opta) și ne întoarcem acasă. Surprinzător, în loc să-și deschidă calculatorul, se aruncă pe „Marele Gatsby”, pentru că „e foarte interesant”. Ștefan e stresat, are de pregatit oferte pentru clienți importanți. Încerc să-i dau din energia mea, dar nu prea îmi iese. Mă bucur că vrea totuși să mergem la cursul de dans. Înainte să plecăm pornesc o mașină cu rufe. Dansăm cu greu, suntem obosiți.

E aproape 10 când ne întoarcem. Parcăm, mai ascultăm o melodie în mașină pe întuneric. Îi povestesc ziua mea: mi-a plăcut Azi, și când m-a supărat și când m-a îngrijorat și când m-a întristat și când m-a obosit și când m-a lăsat neputincioasă. Ne împletim mâini, buze… luminile altei mașini ne opresc. Ne facem curaj să urcăm la copii.

Teo ne povestește cât de admirată a fost cu părul întins. Și asta nu e tot… „Azi am luat prima notă la chimie din viața mea, 10, și la mate… (chicotește)… evident, tot 10.” Vlad încă citește și zice că n-are teme… Alex e la „fermă” pe facebook și la întrebarea „De cât timp?” răspunde „Am fost afară!”.

Întind rufele. Verific  casuța de email. Mai citesc puțin. Ștef încă lucrează. Mi-e dor să scriu, dar sunt prea obosită. Mai dau o verificare pe facebook: citesc o poezie de-a lui Nichita, îmi alină pe moment pofta de scris. Mă simt plină de această poezie.

Ce-aș mai putea să scriu? Ce-ar fi să povestesc ziua de Azi? Poate Mâine…

Lasă un răspuns