Renunțarea la iluzie

Mă dori sfâșiindu-mi plexul solar,
Mi se îndeasă plumb topit in picioare.
Expir nesfârsit, depresiv, prin oftat,
Uit să trag aer in piept de-ngrijorare.

Fața prelungă și izinită parcă atârnă,
Cearceaf la zvântat agățat pe o sârmă.
Colțuri de gură au coborât dealul, într-o doară,
Cuvinte năstrușnice înghițite stau să moară.

Aerul inspirat arde sub coaste și încerc să-l evit.
Sufletul neascultător strigă disperat cu ecou infinit.
Mâinile prinse-n cui pe umeri n-au rost si cerșesc.
Lacrimi strânse-n spatele ochilor, pe dinăuntru-mi se prăvălesc.

Inima în derivă bate neregulat ca o toacă,
Pasărea cu aripa frântă e acoperită de promoroacă,
Celulele-i pâlpâie sub piele nesigure si părăsite,
Sufletu-i pleacă spre cer, deasupra pădurilor desfrunzite…

Lasă un răspuns