Emoție versus gând

Cuvânt înainte: Cred cu tărie că în esență toți suntem emoție. Deși gândul ne-a desprins de animal și ne-a facut să credem că luciditatea este atuul nostru evolutiv, subclasând emoția ca slăbiciune, vreau să vă țin o pledoarie despre blamata EMOȚIE.

În epoca inteligenței artificiale care depășește inteligența umană (în privința capacității de memorie, a rezolvării de probleme), emoțiile par să fie factori perturbatori în procesul decizional. Așa ca educația tradițională de sistem încurajează și recompensează omul tip robot, care se stăduiește să-și țină emoțiile sub control, funcționând mai degrabă în registrul cerebral, cognitiv (cogniție = cunoaștere), decât în cel emoțional. Paradoxal, cercetătorii se străduiesc să construiască robotul cu viață afectivă, trăsătură care să-l facă mai uman (vezi robotul Jules de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie). Procesele cognitive superioare uzează de neuroni din scoarța cerebrală (partea cea mai evoluată a creierului) în timp ce emoțiile sunt controlate preponderent involuntar din centrii subcorticali pe căi nervoase vegetative simpatice și parasimpatice.

E adevărat ca emoțiile au și o componentă cognitivă (recunoașterea unei situații ca fiind, de exemplu, periculoasă). Componenta fiziologică este guvernată de modificările de ritm cardiac, acompaniate de modificări respiratorii, sudoripare și de tensiune musculară. Componenta comportamentală este dată de acțiune sau inacțiune, fugă sau luptă.

Emoția precedă cogniția și în evoluția speciei (filogeneză) și în evoluția individului (ontogeneză). Le vom analiza pe rând.

Filogenetic: Forma cea mai primitivă de creier, deținută de reptile,  este trunchiul cerebral, situat la capătul superior al măduvei spinării. El controlează funcțiile de bază ale vieții asigurând supraviețuirea. Aici au apărut primii centri emoționali dovedind legătura organică și funcțională dintre emoții și organe interne, dar și rolul important al emoțiilor în adaptare și supraviețuire (intuit de Charles Darwin). Prima sămânță de emoție e lobul olfactiv, cu celulele specializate în miros.

Mamiferele au în plus sistemul limbic, dispus concentric peste trunchiul cerebral. Frica, furia și emoțiile sexuale (îndrăgostirea) au sediul aici. Dar și învățarea și memoria sunt coordonate de la acest nivel, permițând mari salturi calitative în adaptarea la mediu. Până aici am vorbit de creierul care simte, creierul emoțional.

Creierul care gândește, neocortexul uman, este prezent la nivelul emisferelor cerebrale, care au la baza lor sistemul limbic, ce le unește. Analiză, sinteză, strategie și planificare sunt posibile doar la acest nivel superior. Gândul este trăsătura distinctiv umană în timp ce emoția am moștenit-o de la primate. Aici sentimentelor și simțurilor li se atribuie gânduri. Neocortexul permite subtilități și complexități ale vieții emoționale, cum ar fi legăturile de atașament (familiale și parentale protectoare sau de iubire). Așa cum spunea Daniel Goleman, creierul emoțional are un rol crucial în arhitectura neurală, este rădăcina de la care s-a dezvoltat noul creier (neocortexul). De aceea poate influența funcționarea restului creierului, inclusiv a centrilor gândirii.

Sistemul limbic prezintă de o parte și de alta câte un nucleu amigdalian (câte unul sub fiecare emisferă cerebrală, având formă de migdală). Acesta are un rol esențial pentru viața noastră afectivă. Fără el nu am mai distinge semnificația emoțională a evenimentelor, nu am mai avea pasiuni de orice fel, nu am mai avea memorie afectivă și am trăi o viață lipsită de sens personal. În caz de urgență, pentru a se interveni rapid (timpul este prețios), se întrerupe legătura cu neocortexul (drumul ar fi de două ori mai lung) și amigdala preia controlul, gândirea fiind blocată. Și astfel reacții emoționale foarte puternice, bazate pe memoria afectivă inconștientă (uneori amintirea este foarte puțin asemănătoare situației actuale) explodează necontrolat declanșând comportamente de tipul fugă sau luptă cu rol în supraviețuire. Cazul fericit, deși necesită timp mai lung, este acela în care informațiile de la amigdală ajung în lobii prefrontali stângi din neocortex care echilibrează tensiunea emoțională, cântărid reacțiile înainte de a acționa. Lobii prefrontali drepți sunt sediul central al sentimentelor negative (frică, agresivitate), în timp ce lobii prefrontali stângi îi inhibă pe primii. A-ți folosi în mod inteligent emoțiile înseamnă și să le faci să conteze într-un raționament și să reușești să le conștientizezi, să le observi, să le analizezi. Pentru că de cele mai multe ori experimentarea emoțiilor nu este o alegere deliberată, ci una spontană, cu derulare rapidă și cu reacții expresive involuntare recunoscute universal.

Ontogenetic întâi simțim, apoi gândim. Bătăile inimii pot fi percepute la 10 săptămâni de sarcină, în timp ce activitatea electrică a creierului abia în a 26-a săptămână de viață intrauterină. La naștere viața psihică este foarte simplă, fiind formată din senzații și stări de afect. Emoțiile sunt deci prezente și diferențiate de la naștere (Izard, 1991). Ariile subcorticale și asociative corticale  corespunzătoare simțurilor se maturizează începând din momente diferite prenatal. Între 6 și 9 luni prenatal se dezvoltă analizatorii în ordinea: miros, gust, auz, văz, tact, copilul răspunzând prin reacții motrice la stimulii respectivi, dovedind pregătirea funcțională prenatală a acestor analizatori. Prepsihismul cuprinde și procese de învățare simplă înainte de naștere, legate de recunoașterea vocii, a bătăilor inimii mamei sau a unei melodii, de exemplu. Starea afectivă a mamei se transmite copilului, determinându-i reacții asemănătoare  și răspunsuri motrice și constituind viața afectivă prenatală. La naștere sistemul auditiv este mai avansat decât cel vizual (a fost stimulat mai devreme prenatal), gustul și olfacția sunt  bine dezvoltate. Există un mecanism înnăscut pentru detectarea fețelor umane. Analizatorii și ariile lor de proiecție cerebrală continuă să se dezvolte postnatal. Între a doua și a treia lună de viață se formează primele percepții. Percepția propriei imagini în oglindă are loc la 12 luni, prin urmărirea mișcărilor proprii. Inteligența este o modalitate superioară de adaptere la mediu. După Piaget, până la 2 ani are loc stadiul inteligenței senzorio-motorii, fiind urmat între 2 și 6 ani de stadiul inteligenței preoperaționale.

La nou-născut stările afective sunt doar negative (țipăt, spasme, grimase, plâns), iar la 3 luni 15% vor fi pozitive. Deși a fost consemnat de la 5 zile, zâmbetul exprimă inițial starea organică de bine, nu are funcția de semnalizare și comunicare. După 4-6 săptămâni, zâmbetul poate fi semnul emoției. Și reacțiile emoționale negative sunt inițial legate de satisfacerea unor nevoi și după 5 luni pot avea o semnificație psihologică. În măsura în care se construiesc conduitele inteligente apare reacția de triumf la finalul acțiunilor reușite, astfel că la 6 luni 65% din reacțiile afective sunt pozitive. Primul an de viață are un rol hotărâtor în formarea atașamentului față de mamă, care începe din perioada prenatală și care se răsfrânge asupra personalității și a formării comportamentelor adaptative ale individului.

De la senzație la gând: Procesele senzoriale se desfășoară aici și acum, în prezent. Gândirea își extrage conținuturile din memorie, din trecut și elaborează anticipări și predicții asupra viitorului. Stările afective înnăscute au valoare adaptativă și de supraviețuire fiind transmise genetic prin memoria colectivă a speciei, iar emoțiile dobândite se bazează pe memoria afectivă individuală. Deci numai senzațiile ne țin în prezent. Percepțiile pot fi influențate de amintirea unor experiențe trecute, care ne pot deforma realitatea. Emoțiile vin din amintiri (individuale sau colective), deci ne pot împiedica să percepem corect situația prezentă. Gândurile sunt credințe, vin din nevoia noastră de individualitate, de ego, sunt explicații ale trecutului, predicții ale viitorului. Simt asta pentru că… Vreau asta pentru că… Amintirile mele înlănțuite înseamnă timpul vieții mele.

Senzația poate fi însoțită de emoție, emoția pleacă de la o senzație sau percepție, emoția conține și un gând, gândul conține și o emoție.

De ce Rune este un vrăjitor? Pentru că fiecare exercițiu, fiecare linie melodică, fiecare meditație, vocea lui, ochii lui, oamenii lui ne-au emoționat. Profund. Am descoperit emoții vechi, amintiri despre cine eram cândva. Atunci când individualitatea noastră era în formare și toate talentele noastre păreau resurse, daruri neprețuite, aparținându-ne firesc.  Relaxarea și emoția te duc în zona de flux. Relaxarea îți scade frecvența cerebrală și te aduce într-o stare de deschidere, de atenție îndreptată spre interior. O emoție foarte puternică reactivată în aceste condiții va fi trăită cu toată ființa, cu tot corpul, fără barierele lucidității care n-o lăsau să se exprime. Tocmai pentru că gândul e pus pe minim și emoția pe maxim, emoția are șanse să ardă, să se consume. Dispare frica de emoție (un gând, o credință). Un timp încă mai asculți niște gânduri, din ce în ce mai lente, și apoi parcă se termină și doar simți. Și bătăile inimii sunt evidente. Îți pulsează plexul solar. Parcă tot corpul vibrează și se extinde. Parcă respiri prin toți porii și faci schimb de informații cu Universul la care ești perfect conectat. E o stare de profundă inspirație (intuiție).  Singurul firișor rămas treaz spre neocortex te face să fii observator. De parcă a rămas un singur neuron aprins pe scoarța cerebrală și acela privește în întuneric, cu nesaț, ecranul pe care Universul se arată. Și e fascinant.

Care este mecanismul? Sistemul limbic e poarta de intrare în această stare prin celebrul exercițiu de relaxare cu palmele „1-2” care conectează emisferele și permite coborârea punctului de control spre profunzime. Și deși se menține firișorul aprins spre mansardă, vedeta devine trunchiul cerebral (pe care același sistem limbic pune reflectorul): cu emoțiile cele mai brute, instinctive (frică, furie, sexualitate), inima și organele interne, funcțiile vitale ale organismului. Emoțiile prin definiție au scurtă durată. Când nu le blochează gândurile, sunt simțite cu tot corpul, dar mai ales cu zona plexului solar (inimă, stomac, plămân) și se epuizează rapid. Așa are loc catharsisul, curățarea de emoții vechi și reechilibrarea energetică, vindecarea celorlalte organe interne. E ca și cum un șuvoi de energie din Univers este lăsat să intre și să ne spele. Și vindecare are loc până la nivel celular, pentru că emoțiile vechi erau blocate în corp la nivel de memorie celulară. Și asta nu e doar lipsa bolii, e stare de bine, e revenire în matca proprie, e reactivare de resurse, e redescoperirea sinelui pierdut, e despre a fi în paradis în viața asta.

Emoția, undă energetică: După ultimile cercetări, inima generează cel mai puternic câmp electro-magnetic al organismului, mai mare decât cel generat de creier. Trimitem unde de energie cu punct de plecare în inima noastră la mare distanță de corpul nostru fizic. Emoțiile noastre sunt contagioase pentru cei din jur. Valul de emoție vine peste ei. Cei din familia noastră sunt și mai receptivi pentru că sunt mai deschiși față de noi (rețele de comunicare nonverbală bătătorite) și pentru că au în memoria lor celulară înscrise aceleași tipuri de emoții. Atunci când sunt activate aceste emoții (cele negative) în viața de zi cu zi, componenta comportamentală primează, încercăm să le descărcăm urlând, lovind, trântind. Amigdala bat-o vina, taie firul de la telefonul directorial și-și face de cap. Și reacția e animalică de-a dreptul. Din păcate asta nu e vindecare, e doar un comportament învățat care se va repeta fară să-l putem controla.

Epilog: În condiții de relaxare e mai greu să dai cu pumnul în masă. Organismul nu mai intră în regim de urgență. Într-un cadru securizant nu-ți mai vine să dai vina pe altul, rămâne o afacere la nivel de tu-cu-tine, ai ceva de înțeles despre tine și-ți dorești asta, nu te mai interesează să-i judeci, să-i pedepsești, să-i corectezi pe ceilalți. Rămâi doar tu, nu mai fugi de ce urmează să simți și e fascinant că poți să te schimbi.

Toată povestea asta a fost o justificare pentru vindecarea prin relaxare și emoție. Pentru că mintea vrea să înțeleagă, ca să nu mai caute. Acum i-am dat de lucru și va putea renunța la gând atunci când vom experimenta astfel de exerciții tămăduitoare pentru trup și suflet deopotrivă.Gândul nu ne lasă să ne vindecăm, gândul ne face să fugim de emoții, gândul ne apropie și ne depărtează de umanitate.

În esență suntem emoție. Prin emoție ne putem vindeca.

Lasă un răspuns