Dor de prieteni

Primul meu prieten, tovarăș de joc, a fost Claudel. Ne jucam pe aleea din fața casei bunicilor mei, pe la 2 – 3 ani. Una dintre primele mele amintiri este cu el…

Lumină de dimineață pătrunzând în spațiul dintre case, flori țâșnind parcă de sub temelie, sprijinite de perete și concurând în înălțime cu noi, cei doi prichindei… Treptele casei, înguste, păreau foarte înalte, o provocare pentru noi, care le tot urcam și coboram. Drumul de pe alee, pe trepte, prin săliță, peste treapta de la intrarea în camera mare și drept până la sobă, repetat obsesiv dus – întors, în sus – în jos, un joc al cunoașterii spațiului, chicotind, grăbind mereu ritmul în încercarea de a-l imita sau de a-l depăși pe celălalt și de a stăpâni situația: nu cădem, nici măcar nu ne împiedicăm, ne iese!

Claudel era un băiețel obișnuit, puțin mai scund și mai rotofei ca mine. Sau poate eu doar păream mai înaltă, pentru că eram de-a dreptul fragilă. Avea capul rotund, era simplu și firesc; eu eram puțin mai complicată, îi explicam unele lucruri. O altă amintire cu el este o senzație…de prieten din suflet. O amintire despre sentimente, fără imagini, nelocalizată exact în timp. Avea un loc aparte în inima mea, ca o odaie secretă. O senzație de „al meu” și „noi doi”, separați de restul lumii, cea a celor mari.

De atunci am avut doar prietene fete: Magda la grădiniță, Narcisa și Carmen în anii de școală. Băieții n-au mai intrat în inima mea. Erau mai greu de înțeles și oarecum periculoși. Primii iubiți au rămas în zona asta de pericol: mă atrăgeau și mă înfricoșau în același timp. Sentimente greu de stăpânit, dorință și fugă. Comunicarea era la nivel de emoție și energie hormonală probabil, cu foarte puține cuvinte. Un fel de atracție fără intimitate reală, fără ca băiatul să mai ajungă ca Claudel, „al meu”. Fiecare din noi căuta ceva, poate pe sine însuși, și căutările astea nu se întâlneau. N-ajungeam „doi”, separați de restul lumii. Constatarea că lipsea prietenia mă trezea, mă scotea din transă, renunțam la joc.

Și în liceu confidente mi-erau fetele: Cătălina, apoi Anto. Când m-am îndrăgostit de-a binelea la 15 ani, iubirea s-a consumat…  din priviri. Năprasnice priviri. Uneori erau zeci de metri între noi, ne priveam prin ferestre paralele ale liceului-cetate, în corpuri de clădire aflate vis-a-vis. Între noi era o lume întreagă în curtea interioară, dar ochii ne ardeau, emoția curgea în punte pe deasupra tuturor, unindu-ne și separându-ne de rest. Vreo doi ani am iubit cu ochii, fără cuvinte. Și într-o zi mi-am dat seama că-l confundasem mereu, căutându-l pe listele cu rezultate școlare, cu altcineva cu același nume, din an diferit. Nu ne cunoșteam de fapt, nu eram prieteni. Mi-a trecut…

Acesta a rămas criteriul după care îmi evaluam legăturile amoroase. Mai devreme sau mai târziu le treceam prin microscopul Claudel și picau testul. În prima vacanță de vară din studenție, începusem să cred că e ceva în neregulă cu mine, după un an de libertate în care nu reușisem să mă leg sufletește de nici un băiat. Deși mă curtau, nu erau autentici în fața mea. Purtau măști sau mergeam pe drumuri care nu se intersectau, nu-mi vedeau în ochi sufletul sau nu mă lăsau să-l văd pe al lor. Mă întorceam deci acasă, în provincie, necăjită foc, până și cu prietena mea dragă, Ioana, reușisem să mă cert.

Pe la sfârșitul lui august eram toată nerăbdare și nevoie de iubire. Și am găsit-o brusc, am recunoscut-o de parcă ne știam de-o viață. Am înțeles din prima clipă că el este alesul. Ștefan. Deși psihologii spun că dragostea la prima vedere este o iluzie,după 20 de ani încă mă simt foarte tare perechea lui, continuând să fiu surprinsă și entuziasmată de magia și de emoția din fiecare clipă lângă el. Iubirea noastră n-are șanse să lâncezească pentru că suntem foarte pasionali. Între noi sar scântei uneori pentru că ne certăm și pare sfârșitul lumii, alteori pentru că ne împăcăm și parcă doar noi am mai rămas pe Pământ, mereu pentru că ne iubim.

Ștefan este cel mai bun prieten al meu. Nu cred să-l mai poată egala cineva vreodată în inima mea. Și totuși…parcă nu-mi mai ajunge.
Mi-e sete de oameni, de comunicare reală, autentică. Prietena mea Ioana, care mi-e foarte aproape suflește și azi, a rămas prea puțin „a mea”. Nu este timp.
Toți oamenii par foarte ocupați, își ascund cu talent emoțiile. Se sperie când le faci destăinuiri sau le intri în suflet. Au învățat să judece, să evalueze, să eticheteze, să clasifice. Și nu mai sunt firești, uită să trăiască, le este frică să aibă prieteni. Să fie doi, separați de restul lumii, într-un moment, cu altcineva. Unii nu reușesc asta nici în relația de cuplu… Dar să o facă uneori cu un prieten de sex opus?!… când fiecare are și pereche acasă… chiar și gândul este terifiant. „Este periculos! Nu poate fi vorba decât despre sex! Ce-o să zică lumea? Cineva este trădat!”.

Mie mi-e dor să mă joc cu Claudel. Ce zici, lume?

Lasă un răspuns