0
2
Jun

Rețeta lui Dumnezeu

Năstrușnice ingrediente a mai combinat Dumnezeu când a creat omul! A pus alături nevoia (mea) de a(-ți) fi iubit unic cu nevoia (mea) de a iubi pe mai mulți. Desigur că  se vor stropși printre voi unii, că nu o recunosc în ei pe cea de-a doua. Pentru aceia o voi reformula în oglindă pe aceasta din urmă, în nevoia de a fi văzut, confirmat de mai mulți.

Sunt convinsă că aceste două nevoi se reflectă în toate domenile vieții și în toate relațiile noastre. Că punctul de plecare este relația primordială, cu mama. Că cel mai dramatic se manifestă în relația de cuplu. Că până și pe Dumnezeu îl înghesuim între aceste două nevoi: Iubește-mă pe mine, Doamne, cel mai tare! și Am nevoie și de alt Dumnezeu!

Altfel spus: Am nevoie să mă iubești doar pe mine, mamă! și Nici o mamă nu e suficientă ca să mă simt confirmat (am nevoie de mai multe… în incercarea asta!). Și nici nu mai contează dacă este vorba de mamă/tată, de iubit/iubită, de o anume persoană, de un anume lucru, de o anume cunoaștere. Important e că eu am încă aceste nevoi infantile, că nu mi-am ostoit dorul, carența, golul. Că încă nu te-am iertat, mamă, pentru ce n-ai putut da ori nu m-am iertat pentru că nu m-am simțit demn de a primi (e tot una: deși accept doar una dintre cele două fațete). Și iată, tot te mai caut, tot mai strig să mă vezi… căci îmi lipsești ca o parte din mine.

E o nevoie emoțională, instinctuală aș zice. Sfidează orice raționament, orice responsabilitate. Încalc pentru ea coduri morale, legi strămoșești. Dar este atât de despre mine încât îmi flutur steagul ființei prezente cu riscul propriei vieți. Distrug tot ce-am clădit, cu sete de a reconstrui altfel. De parcă eu-Dumnezeu m-aș recrea, jucându-mă de-a viața și de-a moartea, uimit de puterea… și de neputința mea. Căci deși mut munții din viața mea, nu scap de suferință, tot singur rămân, cumva.

Copilul nu se poate maturiza lângă mama. Are nevoie de spațiu personal, de singurătate. Creștem din tăcere, din nimic. Iar nimicul este dincolo de frustrare.

Și ce sunt emoțiile, ce sunt gândurile noastre? Alte ingrediente picate din cer. Cât control avem asupra lor? De ce naiba vin și cum să ne ferim? Zâmbind. Acceptând. Primind și lăsând să treacă. Fără să căutăm o mamă pe care s-o impresionăm cu durerea noastră sau care să ne aline. Pentru că ar fi doar o fugă de problemă, pentru că pasându-i ei responsabilitatea, pierdem șansa unui țesut nou în locul rănii. Fentăm schimbarea proprie. Descoperirea propriei puteri se întâmplă trecând prin propria vulnerabilitate.

Așa că alergăm după figuri parentale sau obiecte ale iubirii din nevoia de a ne găsi. Din nevoia de noi înșine. Obosiți de căutarea fără rezultat, de goana după perfecțiune, sfâșiați de-ale vieții, ne oprim. Sublim moment de a ne vedea micimea, fragilitatea. Și de a ne iubi, înduioșați. Așa cum numai noi o putem face, pentru că numai noi ne știm buzunarele. Și cu cât le privim mai atent, cu atât descoperim comori în ceea ce suntem. Căci copilul acela neiubit avea și toate resursele lumii în propria sămânță. Mă face puternic recunoașterea că sunt slab. Mă face curajos recunoașterea că mi-e frică. Mă face iubitor acceptarea faptului că sunt neiubit. Când nu mai caut afară, descopăr înăuntru. Doar iubindu-mă pot iubi. Pentru că în sfârșit mă știu pe mine, îmi dau voie să mă văd exprimat în oricare dintre voi și mă privesc cu acceptare, cu empatie, cu conținere. Pot fi părinte pentru că îmi sunt părinte. Și am sentimentul că nicicând nu mă voi desăvârși. Deși știu că în mine, ca și în tine, există tot ce-avem nevoie fiecare, pentru a depăși propriul obstacol al momentului.

Și la ce-mi folosește faptul că mă iubesc, dacă tot nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine și nici nu mai am ce să căut? Dacă tot nu am control pe propria viață, cu atât mai puțin pe-a altcuiva? La a vedea că ziua de azi este adevărata călătorie, cu surprinzătoare emoții, cu nesubjugate idei, cu nebănuite schimbări de situație. Nu pot da pagina până nu pun lumina conștientizării pe tot ce simt, pe tot ce gândesc, pe tot ce sunt în pagina prezentă. Nu pot trece mai departe cu propria evoluție dacă nu mă citesc AICI și ACUM.

Și cum ar fi fost viața fără obstacole, fără adversari? Imaginează-ți că ai un drum lin și că ești unicul concurent, premiant înainte de start, mult prea iubit. Ce sens ar avea, ce sens ai avea? Prea multă iubire ucide. Nu-ți lasă loc să te descoperi și să fii. Dacă Dumnezeu le-ar rezolva pe toate, tu ce fel de actor ai mai fi?

Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, mie! Pentru minunea combinației de a fi.

Tags: ,

Leave a Reply